Arta in Canada

Canadienii au muncit cu multa ambitie pentru a crea un cadru artistic, dramatic si literar pentru arta in Canada care sa reflecte talentele acestei populatii multiculturale.

Desi din punct de vedere artistic, Canada e o natiune tanara, contributia sa la lumea artelor este impresionanta. Are scriitori faimosi, evenimente literare renumite si festivaluri de teatru, fiind cea de-a treia industrie din lume in privinta publicatiilor in limba engleza. Se afla in fruntea muzicii de ultima ora, iar teatrele si dansurile sale sunt foarte admirate. Filmele sale au castigat foarte multe premii, facand-o sa concureze pentru titlul de Hollywoodul Nordului.

ARTA IN CANADA – TEATRUL

 Ceremoniile si teatrul reprezinta centrul activitatii sociale si religioase a aborigenilor si a inuitilor, care folosesc masti, costume si recuzite pentru a intensifica dialogul. Marele teatru ritual, precum Kwakiutl, se desfasoara in cadrul unei stagiuni de cinci luni. Majoritatea canadienilor nu cunosc aceste obiceiuri. Teatrul bastinasilor si companiile de dans, precum si Scoala de Literatura bastinasa compenseaza secolele din urma.  Odata cu inmultirea teatrelor in anii 1970, publicul canadian putea alege intre teatrele regionale si festivalurile estivale din tara.  Cel mai insemnat dintre aceste evenimente este Festivalul Stratford din Ontario, fondat in anul 1953. Avand la deschidere un buget de peste 30 de milioane de dolari si o audienta de aproximativ 525.000 de oameni, el prezinta intr-un sezon de sase luni piesele lui Shakespeare, o varietate de musicaluri si clasici contemporani. Daca nu ar fi Stratford, nu ar exista teatrul in Canada.  Urmatorul in importanta este Festivalul Shaw, infiintat in 1962, unde sunt jucate piesele lui George Bernard Shaw. Charlottetown, pe Insula Prince Edward, gazduieste cel mai lung musical canadian, Anne din Green Gables, jucat in premiera in anul 1964.   A fost nevoie de destul de mult timp pentru ca piesele canadiene sa se impuna. In anii 1960 si 1970 au aparut mici teatre alternative, printre care Savage God din Vancouver, Teatrul Passe Muraille din Toronto, Teatrul Factory, Teatrul Tarragon si Teatrul Neptune din Halifax. Acestea au schimbat caracterul pieselor canadiene, imprimandu-le un continut si mai controversat. Formatiunea ce avea sa devina Uniunea Dramaturgilor canadieni in anul 1972, a revolutionat teatrul, publicatiile si productia a sute de piese canadiene. In randurile cele de-a doua mari generatii de dramaturgi se afla Carol Bolt, Rex Deverell, Michael Cook, David Fennario, David French, Ken Mitchell, John Murrell, Rick Salutin, Judith Thompson, Ken Gass, Guy Sprung si George Walker.  O mare provocare pentru cele aproape 90 de teatre mici din Toronto a constituit-o succesul enorm al unor musicaluri internationale precum Mizerabilii si Fantoma de la Opera. Teatrul Printesa de Wales din Toronto a fost construit special pentru Miss Saigon.  In perioadele de dificultati financiare, interesul fata de teatre a crescut. Cabaretele, teatrele pentru batrani si copii si experimentele media precum videocabaretul au dat dovada de o abordare vie. Clubul de comedie din Toronto a emis in lumea larga si a produs talente precum Dan Ackroyd, John Candy si Martin Short.

ARTA IN CANADA – DANSUL

Festivalul canadian de balet, lansat la Winnipeg în 1948, a urmărit să le ofere dansatorilor o idee despre ceea ce colegii lor realizau altundeva în ţară şi s-a transformat curând într-o puternică mişcare a baletului regional. Patru ani mai târziu a luat fiinţă în Montréal prima companie de dans experimental, Les Grands Ballets Canadiens, iar Celia Franca a înfiinţat la Toronto Baletul naţional canadian, unde s-au format mari balerine precum Karen Kain şi Veronica Tenant.

Având libertatea de a crea dansuri neliterare şi abstracte, companiile de dans modern experimental precum Compania Paula Ross şi Teatrul de dans Anna Wyman din Vancouver, Teatrul de dans din Toronto, Robert Desrosiers din Montréal, alături de coreografi independenţi, au provocat clasicele companii mai mari şi, până în anii 1980, baletul clasic şi companiile de dans modern au devenit interesate să înveţe unele de la altele.

ARTA IN CANADA – PICTURA SI SCULPTURA

Înaintea Confederaţiei pictorii se inspirau mai ales din curentele europene. Pictura peisagistă s-a schimbat enorm în 1920, odată cu prima expoziţie a Grupului celor şapte (1920– 1933). Pictura lor tindea spre postimpresionism, manierism, cu influenţe mistice. Aceşti artişti au atras interesul publicului, iar pretenţia lor de a fi pictorii naţionali ai Canadei au provocat polemici furioase. Un asociat al grupului, Tom Thomson, a devenit romantic după pictura sa mistică din 1917. Picturile sale cu pini şi lacuri sunt unele dintre cele mai faimoase imagini canadiene.

Majoritatea pictorilor lucrau izolat şi erau desconsideraţi. De exemplu, Emily Carr (1871–1945) a lucrat pe Coasta de Vest, pictând păduri, sate indiene şi stâlpi totemici cu trăsături şi culori curajoase. David Milne (1882–1953) a introdus tehnicile moderniste şi, la fel ca mulţi alţii, a cunoscut succesul abia spre sfârşitul vieţii.

Pictorii din Montréal nu au răspuns chemării Grupului celor şapte. Alfred Pellan, Paul Emile Bordaus şi John Lyman au revenit din Franţa inspiraţi de arta europeană modernă, mai ales de cubism şi suprarealism, şi s-au denumit „automatişti” în urma expoziţiei din 1947. Cel mai de seamă pictor tânăr a fost Jean-Paul Riopelle. Pictura din Québec a ilustrat noul dinamism cromatic, expresionismul abstract şi formele non-figurative.

Manifestul Refus Global din 1948 al pictorului Bordaus pleda în favoarea libertăţii spirituale şi artistice, atacând guvernul represiv şi biserica ce influenţau cultura din Québec. Manifestul a provocat schimbări în toate domeniile artistice, inclusiv în dans, muzică, teatru, pictură şi sculptură. În ciuda greutăţilor personale, picturile lui Bordaus şi manifestul reprezintă una dintre marile realizări ale artei canadiene.

După Al Doilea Război Mondial a avut loc o expansiune fără precedent. A crescut numărul artiştilor profesionişti, al galeriilor şi revistelor artistice; s-au înmulţit muzeele, galeriile publice şi spaţiile conduse de artişti,  departamentele artistice din colegii şi universităţi.

Toronto a dominat expresia artistică din anii 1950. Jack Bush, Harold Town, William Ronald au fost cei mai importanţi pictori ai grupului Painters Eleven care a promovat abstracţionismul american al anilor 1950.

În jurul galeriei lui Av Issac s-a grupat o nouă generaţie de pictori din Toronto care manifesta un mare interes pentru dadaism şi expresionismul abstract: Joyce Wieland, Robert Markle şi Gordon Raynor.

Cel mai original a fost Michael Snow, care a devenit curând un maestru al unei mari varietăţi de mijloace de expresie, incluzând fotografia, filmul, sculptura, pictura şi muzica. Mulţi alţi artişti canadieni au devenit inovatorii cimenatografiei experimentale. În Londra, un grup similar a început cu Jack Chambers, Tony Urquhart, Paterson Ewen şi Greg Curnoe. Ei susţineau nevoile unui regionalism dezvoltat sub forma unei sculpturi puternice.

Astăzi, pictorul dominant al regiunii Atlanticului este Alex Colville, care a impus un nou standard în arta realistă cu ajutorul imaginilor sale enigmatice. În vest, Jack Shadbolt, Toni Onley, Gordon Smith şi regretatul Roy Kiyooka au experimentat o gamă largă de stiluri şi tehnici. Pictura este considerată acum ca fiind vârful artelor vizuale reprezentate de arta conceptuală, sculptură, video, interpretare şi creaţia oamenilor Primei Naţiuni.

De la mijlocul secolului al XX-lea, opera artiştilor inuiţi a început să se bucure de binemeritata recunoaştere, a câştigat apreciere internaţională şi a devenit o mare forţă a culturii naţionale. În anii 1950 şi 1960, cu ajutorul Companiei Golfului Hudson şi al Breslei meşteşugarilor canadieni, cooperativele inuite s-au răspândit în multe comunităţi arctice, devenind o sursă de venit pentru popor şi încurajând astfel talentele. Unul dintre cei mai celebri sculptori inuiţi este David Ruben Piqoukun, care se inspiră din preocuparea pentru pierderea culturii şi a credinţelor spirituale ale strămoşilor. Galeriile de artă din ţară, inclusiv Musée Canadien des Civilisations din Hull, Québec, alocă un spaţiu distinct artei Primilor Oameni.

ARTA IN CANADA – MUZICA

De la stilul clasic la pop, scena muzicală canadiană este foarte consistentă şi variată. Ea are o mare calitate lirică şi nu se fereşte niciodată să abordeze noi domenii. Concertele în aer liber sunt o parte importantă a verii în toate colţurile ţării.

Fondarea Ligii compozitorilor canadieni în 1951 şi a Centrului muzical canadian (1959) au coincis cu emanciparea naţională şi culturală din perioada postbelică. Generaţia tânără de muzicieni, născuţi în anii ’30, reprezintă o parte din cei mai buni compozitori canadieni, cum ar fi John Weinzweig, Barbara Pentland şi Jean Papineau-Coutours.

După Centenarul din 1967 au apărut compoziţii remarcabile care explorau noi direcţii; muzica electro-acustică avangardistă îl avea în frunte pe R. Murray Schafer. Printre artiştii celebri se numără pianistul Glenn Gould, Teresa Stratas, Salome Bey, Jon Vickers, Maureen Forrester şi Steven Staryk. Printre primii artişti de jazz din secolul al XX-lea se remarcă pianiştii Oscar Peterson şi Paul Bley şi trompetistul Maynard Ferguson, un deschizător de drumuri.

Deschiderea sălilor de concerte precum Roy Thomson Hall din Toronto anticipează succesul muzicii de calitate. Canada are mai mult de 100 de orchestre profesioniste, deşi acestea se confruntă cu mari probleme financiare, situaţie existentă pretutindeni în lume. Prin intensitatea şi diversitatea sa, muzica a atins culmi uimitoare. Toronto devine centrul muzicii noi şi a celei alternative din America de Nord şi cel mai reprezentativ în muzica pop cu influenţe caraibiene.

Vara, concertele de rock live îi au ca invitaţi pe cei mai importanţi artişti naţionali şi internaţionali. Grupurile de hard-rock canadiene, precum Rush şi The Tragically Hip, şi cântăreţi ca Bryan Adams şi Céline Dion au avut concerte cu toate biletele vândute. Toate oraşele canadiene au baruri şi cluburi de rock.

Comisia de radio-televiziune şi telecomunicaţii din Canada (CRTC) afirmă că 35% din muzica difuzată la radio e canadiană şi că 50-60% din transmisiunile televizate au un conţinut naţional – politică ce a ajutat mulţi artişti canadieni să se lanseze.

Există o lungă istorie a cântăreţilor-compozitori care au dobândit o faimă internaţională în anii ’60, inclusiv Leonard Cohen, Paul Anka, Joni Mitchell, Neil Young, Rita MacNeil, Stompin’Tom Conners şi k.d. lang. Un post naţional de radio, Much-Music, acordă o atenţie deosebită muzicii populare. Deşi cluburile de jazz din majoritatea oraşelor canadiene nu sunt foarte vechi, festivalurile de jazz şi blues estivale au loc în 25 de locuri din toată ţara. Chiar şi în Insula Cape Breton, din Nova Scotia, are loc vara un festival de muzică populară.

ARTA IN CANADA – LITERATURA MODERNA

Deşi proza şi poezia au o lungă istorie în Canada, majoritatea operelor au fost publicate doar după acceptul companiilor americane şi engleze. Gusturile conservatoare şi puritanii le-au cenzurat. Unele publicaţii timpurii precum First Statement sau Contact Press au atras avangardismul anilor ’40 şi ’50. Formarea Ligii poeţilor canadieni (1966), a Uniunii scriitorilor canadieni (1973), a Uniunii dramaturgilor canadieni şi a Comisiilor regale din 1971 şi 1973 pentru investigarea proprietăţii străine în industria publicistică i-a încurajat pe scriitori să rămână în ţară. În anii ’70, cărţile canadiene s-au vândut cu 25% mai mult, generând o industrie de milioane de dolari.

Seriile Harborfront Reading din Toronto, fondate de poetul Greg Gatenby în 1974, sunt renumite în lume pentru festivalurile celebrităţilor literare naţionale şi internaţionale. În anii 1960, comunităţile scriitorilor au înflorit de la o coastă la alta. Până în anii 1970, cu suportul guvernelor federale şi provinciale, editurile s-au răspândit pretutindeni. Mai mult de trei duzini de reviste literare sunt publicate în fiecare regiune, cele mai importante fiind Canadian Fiction Magazine, The Malahat Review, Liberté, Descant, Quarry şi Fiddlehead. Asociaţia editurilor canadiene de reviste, un important grup susţinător, are o listă ce conţine aproape 400 de titluri.

Importanţi critici literari precum George Woodcock, Marshall McLuhan şi Northrop Frye au impus noi standarde în aprecierea scriitorilor. Toronto rămâne locul preferat al scriitorilor, unde se organizează anual un seminar literar. Aici se întâlnesc Margaret Atwood, Michael Ondaatje şi venea, până la moartea sa din 1996, marele bătrân al literelor canadiene, Robertson Davis.

În multe privinţe, scriitoarele canadiene au un succes mai mare în străinătate. Operele lui Margaret Laurence, Adele Wiseman, Alice Munro, Margaret Atwood, Audrey Thomas, Gabrielle Roy şi Mavis Gallant sunt foarte citite şi fac parte din lecturile şcolare. Toate au fost profund implicate în problema rolului femeilor şi al schimbărilor sociale. Scrierile feministe şi ale femeilor de culoare, publicaţiile homosexuale şi lesbiene şi creaţiile băştinaşilor conduc schimbările din literatura canadiană.

ARTA IN CANADA – FILMUL SI TELEVIZIUNEA

Canada este considerată ca făcând parte din piaţa americană a filmelor comerciale, iar filmele canadiene sunt rareori rulate de cinematografele şi televiziunile canadiene. Odată cu formarea Consiliului naţional de film (National Film Board – NFB), a început să se dezvolte piaţa filmelor. NFB este practic sinonim cu filmele documentare de calitate. Începând cu documentarele care ilustrau efortul din război, NFB s-a extins în aria grupărilor etnice, arta canadiană şi problemele sociale. În 1974, dezvoltarea studiourilor deţinute de femei au avut ca efect crearea unor filme bune ce abordau diverse probleme văzute din perspectivă feminină.

Pe măsură ce producătorii s-au orientat de la filmele educative şi informative spre cele de ficţiune, Hollywood a început să-şi protejeze interesele. În ciuda discuţiilor complexe referitoare la cota sistemelor, până în anii ’60 în Canada nu se poate vorbi practic despre producţii cinematografice. Totuşi, ea a avut un rol important în privinţa filmelor de desene animate, aproape toate fiind produse NFB. Este foarte importantă munca lui Norman McLaren, care a uimit milioane de oameni din toată lumea cu filme precum Vecinii, laureat al Premiului Oscar (1952) şi Pas de Deux (1969), a cărui secvenţă copleşitoare de dans a fost filmată cu un dispozitiv optic.

Dezvoltarea camerei de luat vederi de 16 mm şi influenţa „noului val” francez în filme au creat un cinematograf mai personalizat. În 1970, filme ca Goin’ Down the Road al lui Don Shebib sau The Rowdyman al lui Gordon Pinsent au fost mari succese comerciale şi artistice. O figură mai importantă a fost David Cronenberg, ale cărui filme de groază  au generat un adevărat cult; el a regizat importante filme ca Musca, Fluturele M şi recentul eXistenZ. Dezvoltarea Corporaţiei de film canadiene (acum Telefilm Canada) a fost un pas important, beneficiind de fonduri de 10 milioane de dolari. Totuşi, în anii ’70, accentul a fost pus pe industria filmului, nu pe produsul cultural. Rezultatul a fost considerat un dezastru.

În ciuda acestui lucru, în anii 1980 au fost obţinute succese imense de realizatori precum Anne Wheeler, Philip Boros, Patricia Rozema şi Atom Egoyan, care a câştigat premiul „cel mai bun regizor” la Cannes.

Faimosul Festival internaţional de film organizat anual, în luna septembrie, la Toronto, este considerat la fel de important ca cel de la Cannes. De fapt, el a fost desemnat recent în Los Angeles Times ca fiind cel mai bun din lume. În anul 1999, programul său, Perspectiva canadiană, a inclus 19 filme şi 37 de scurt-metraje.

Şi regizorii din Québec au avut parte de eşecuri, dar în ultimii ani au produs câteva filme excepţionale, laureate: Denys Archand a fost de două ori nominalizat pentru Premiul Oscar pentru filmele Jesus of Montréal şi The Decline and Fall of the American Empire. Claude Jutra şi Jean Beaudin au creat titluri importante ca Mon Oncle Antoine şi J.A. Martin, Photographe.

Dacă la începutul anilor 1990, industria de film din Québec trecea printr-o perioadă de criză, la sfârşitul lor a avut loc o semnificativă revenire. Aproape jumătate din filmele incluse în programul Perspectiva canadiană al Festivalului internaţional de film din Toronto din 1999 proveneau din Québec şi jucau în ele şi veterani ca Jean Beaudin şi Michel Brault. Regizorul François Girard a câştigat de partea sa criticii internaţionali cu ambiţiosul său musical epic, The Red Violin.

De la Mary Pickford şi Lorne Greene la Margot Kidder şi Christopher Plummer, mulţi actori, producători şi scenarişti canadieni renumiţi au devenit celebri la Hollywood. Eroi mai longevivi decât viaţa ca Superman, Ghostbusters şi Rambo au fost creaţiile unor autori de origine canadiană. Comediantul născut în Ottawa, Dan Aykroyd, a jucat în-

tr-un film despre complotul canadienilor de a cuceri imperiul Hollywood. Aceste figuri sunt recunoscute pe plan mondial, la fel ca scriitorii şi muzicienii canadieni care s-au făcut cunoscuţi departe de ţara natală. Uneori este surprinzător să descoperi că aceste stele sunt de origine canadiană şi nu americană, cum se presupune. Rădăcinile lor sunt identice cu ale celor rămaşi acasă.